Timp de milenii, o vedere perplexă s-a materializat pe cerul de seară. Uneori, o lună gigantică pare să se plimbe în apropierea orizontului, dar pe măsură ce aceasta urcă deasupra se micșorează.
Acest fenomen bizar este cunoscut sub denumirea de iluzie a lunii, iar fenomenul a fost bine documentat încă din secolul al IV-lea î.e.n.
În secolul XI, matematicianul arab Ibn Al-Haytham a dezvoltat o teorie plauzibilă pentru modul în care funcţionează iluzia; acesta a sugerat că diferenţa de mărime este rezultată de modul în care creierul uman percepe distanţa.
El considera că oamenii observă spaţiul ca fiind un dom turtit faţă de o sferă perfectă. Ceea ce înseamnă că oamenii văd obiectele celeste care sunt pe cer mult mai apropiate decât cele aflate pe orizont.
Conform experților, cea mai plauzibilă cauză este de natură psihologică, mai exact ar fi vorba de cum percepe creierul dimensiunea obiectelor pentru obiectele care îşi schimbă distanţa.
Psihologul american Maurice Hershenson spune că iluzia că Luna este mai mare la orizont derivă din funcţionarea percepției în condiţii speciale. În condiţii normale, creierul reglează în mod automat percepţia unui corp care se depărtează ori apropie de noi.
Pentru aceasta, creierul se raportează la obiectele din jur; dacă privești într-o oglindă un obiect, fără să aveţi nici un alt obiect cunoscut la care să vă raportaţi, este imposibil să detectaţi dimensiunea acelui obiect, pentru că nu-i cunoaşteţi depărtarea de dumneavoastră.