În august 2000, un bărbat de aproape 75 de ani a ajuns la Budapesta, însoțit de diplomați și de medici. Presa a vorbit despre el în toată lumea. Documentele oficiale îl dădeau mort de mai bine de patru decenii, iar nimeni nu-l mai căuta.
Un tânăr de 19 ani, luat prizonier
András Toma s-a născut în 1925, în Ungaria, și lucra ca ucenic de fierar când a fost încorporat în armata maghiară, în 1944. Spre sfârșitul războiului a fost luat prizonier de Armata Roșie și dus într-un lagăr de lângă Leningrad. Drumul a durat zile întregi, în vagoane suprapopulate, iar mulți răniți nu au supraviețuit.
La început, Toma a fost internat într-un spital militar sovietic. În 1947, medicii l-au diagnosticat cu „psihonevroză” și l-au trimis la un spital de psihiatrie din Kotelnici, în regiunea Kirov. Acolo avea să petreacă zeci de ani.
O greșeală mică, cu urmări uriașe
Spitalul nu depindea de armată, așa că numele lui a fost scos de pe listele prizonierilor de război. Pentru autoritățile maghiare, Toma a dispărut pur și simplu. Și mai grav, la înregistrare numele i-a fost scris greșit: „András Tamás”. Cu această identitate, nimeni din Ungaria nu avea cum să-l găsească. În 1954 a fost declarat oficial mort.
Singurul om din spital care vorbea maghiara
Limba maghiară face parte din familia fino-ugrică și nu seamănă cu limbile slave, germanice sau romanice. Pentru personalul din Kotelnici, cuvintele lui nu însemnau nimic. Toma nu știa rusește, iar în jurul lui nu vorbea nimeni maghiara. Potrivit unor relatări, a stat zeci de ani fără să poarte o conversație adevărată.
Vizita care a schimbat totul
În 1997, un medic slovac, Karol Moravčík, a vizitat spitalul. Vorbea maghiara și a recunoscut limba pacientului. Dosarul a fost verificat, greșeala din nume a ieșit la iveală, iar ambasada Ungariei la Moscova a fost informată.
Pe 11 august 2000, Toma a ajuns la Budapesta. Potrivit presei ruse, când a văzut Dunărea l-a recunoscut imediat pe Dealul Gellért. După anunțul public, 82 de familii s-au prezentat, crezând că el este o rudă dispărută. Testele ADN au confirmat însă că avea doi frați în viață, iar în septembrie 2000 s-a revăzut cu ei în satul natal.
Un sfârșit liniștit
Pentru că nu fusese niciodată lăsat la vatră, armata a considerat că serviciul său militar nu se întrerupsese. Ministerul Apărării l-a avansat la gradul de sergent-major și i-a plătit retroactiv salariile neîncasate. S-a mutat la sora sa, Anna, care a avut grijă de el. Toma a murit în 2004 și a fost înmormântat cu onoruri militare.
Povestea lui rămâne una dintre cele mai bune dovezi că uneori un destin se poate pierde într-un simplu rând de hârtie.