În 1972, un grup de cercetători din Toronto și-a pus o întrebare pe care rareori o veți găsi în literatura științifică: poate fi creată o fantomă doar cu ajutorul imaginației? Nu căutau sufletul unui om decedat. Voiau să afle dacă fenomenele atribuite de obicei forțelor supranaturale pot apărea din așteptările colective ale participanților înșiși.
Cum a fost inventat Philip
Experimentul a fost condus de Societatea de Cercetări Parapsihice din Toronto, sub îndrumarea geneticianului George Owen. Grupul avea opt membri, printre care soția lui Owen, Iris, și Margaret Sparrow, fosta președintă a filialei canadiene Mensa.
Ei au creat un personaj numit Philip Aylesford, stăpânul domeniului Diddington. Biografia lui era inventată de la început până la sfârșit, dar avea suficiente detalii tragice cât să pară credibilă. Philip s-ar fi născut în 1624, ar fi urmat o carieră militară, ar fi fost făcut cavaler la 16 ani și ar fi luptat în Războiul Civil Englez. Ar fi devenit prieten apropiat al viitorului rege Carol al II-lea, pentru care ar fi lucrat ca spion.
Căsnicia lui ar fi fost nefericită și impusă de interese politice. Philip s-ar fi îndrăgostit de o tânără romă, pe care soția lui a acuzat-o de vrăjitorie și a trimis-o pe rug. Cuprins de disperare, el s-ar fi sinucis în 1654, aruncându-se de pe un zid înalt.
Un an în care nu s-a întâmplat nimic
La început, membrii grupului se adunau într-o cameră bine luminată și încercau să ia legătura cu Philip prin meditație. Timp de aproape un an, nu s-a întâmplat nimic: niciun sunet, nicio mișcare, niciun semn de prezență.
Atunci au schimbat metoda. În locul concentrării tăcute, s-au purtat ca la ședințele de spiritism din secolul al XIX-lea: au cântat, au glumit, au vorbit relaxat și i-au adresat direct întrebări nobilului imaginar.
Masa a început să se miște
După câteva ședințe în noul stil, masa de lemn din jurul căreia stăteau participanții a început să vibreze. Apoi s-a înclinat și a alunecat pe podea. S-au auzit lovituri puternice, care păreau să răspundă la întrebări.
Participanții au stabilit un cod simplu: o lovitură însemna „da”, două însemnau „nu”. Prin acest cod, „Philip” a răspuns la întrebări despre viața lui inventată. Toate răspunsurile se potriveau cu povestea pe care grupul o născocise cu mult timp înainte. Uneori masa se înclina pe un singur picior, iar o dată, potrivit martorilor, aproape că s-a desprins de pe podea. Participanții au mai povestit că luminile electrice din încăpere păreau să reacționeze la „prezența” lui Philip.
Ce spun scepticii
Mișcarea mesei și loviturile sunt explicate de obicei prin efectul ideomotor. Gândurile și așteptările unei persoane provoacă mișcări musculare minuscule, pe care ea nu le conștientizează. Același mecanism este invocat și pentru deplasarea planșetei la ședințele de spiritism. Participanții pot împinge masa fără să-și dea seama.
George Owen avea însă altă părere. El credea că grupul a creat „un dispozitiv imaginar de concentrare a energiei mentale colective” și că această energie producea exemple reale și repetabile de psihokinezie, adică mișcarea materiei prin forța gândului.
Ce a rămas după experiment
Experimentul nu a dovedit că fantomele există. Răspunsurile lui „Philip” nu au depășit ceea ce participanții știau deja: nicio informație nouă, nicio predicție, niciun fapt care să nu fi fost în biografia născocită de ei. Grupul a încercat să obțină și o apariție vizuală a lui Philip sau o înregistrare a vocii lui pe casetofon, dar fără rezultat.
Totuși, experimentul a lăsat în urmă o întrebare greu de ignorat. Dacă un grup de oameni care știu foarte bine că fantoma este inventată poate trăi împreună fenomene fizice legate de ea, unde se termină imaginația și unde începe realitatea? Owen și colegii lui au văzut în asta o dovadă a psihokineziei. Scepticii văd o dovadă a puterii așteptărilor colective. Un răspuns care să-i mulțumească pe toți nu există nici astăzi.