Majoritatea păsărilor construiesc cuiburi, depun și clocesc ouă, iar apoi au grijă de urmași. Există însă și excepții în care părinții abandonează puii. Cele mai cunoscute păsări sunt cucii. Trebuie menționat că nu toate speciile de cuci au acest comportament.
Practic, speciile parazite de cucii mută responsabilitatea descendenței lor către alte păsări.
După sezonul de împerechere, cucul depune mai mult de zece ouă, iar mulți cercetători consideră că este pur și simplu dincolo de puterea lor să le clocească singuri, iar apoi să hrănească fiecare pui. Prin urmare, ei transferă ouăle în cuiburile altor păsări.
Dezvoltarea embrionară a puilor de cuc este scurtă – doar aproximativ 12 zile. Acest lucru le permite să eclozeze mai devreme decât ceilalți pui din cuib.
Apoi puiul de cuc începe să arunce toate ouăle și chiar puii deja eclozați. Cucul va crește mult mai mare decât părinții adoptivi, prin urmare, el va avea nevoie de toată hrana pe care o aduc.
Cucul nu este singura pasăre cu acest comportament. Fenomenul parazitismului de cuibărit se găsește adesea printre păsările de apă, ele lăsându-și urmașii să se descurce singuri atunci când simt că nu îi pot hrăni.
Majoritatea celorlalte păsări au un rol mai activ. Își clocesc singure ouăle și își hrănesc puii în creștere. De asemenea, își protejează tinerii de prădători și de alte pericole, deoarece astfel de sarcini cresc șansa ca urmașii lor să ajungă la vârsta adultă.
Dar îngrijirea puilor necesită multă energie. Adulții care adună mâncare pentru pui ar putea petrece acest timp pentru a căuta hrana necesară pentru ei înșiși. Apărarea cuibului împotriva prădătorilor ar putea, de asemenea, să pună în pericol viața păsării adulte.
Păsărilecare păcălesc pe altcineva să le crească proprii pui, profită de avantajele creșterii urmașilor fără costuri și pericole.
Acest fenomen este doar unul dintre mecanismele biologice utilizate pentru supraviețuirea speciilor.
