Haremul Imperiului Otoman nu era doar o reședință privată, ci o instituție cu reguli proprii de succesiune și ierarhie. Majoritatea femeilor care îl populau proveneau din rândul sclavelor sau al celor aflate într-o situație asemănătoare, iar soarta lor după dispariția sultanului depindea aproape în întregime de rezultatul luptei pentru tron dintre fiii acestuia.
Pregătirea unei mame pentru putere
Când unul dintre fiii unui sultan devenea un candidat serios la tron — de regulă existau mai mulți pretendenți în același timp — mama sa era trimisă (împreună cu fiul ei), încă din timpul vieții sultanului, într-o provincie, departe de Istanbul. Acolo ea nu rămânea o simplă spectatoare: îl sprijinea pe tânărul prinț în administrarea teritoriului, acționând ca sfătuitoare și organizatoare a gospodăriei princiare. Perioada respectivă funcționa, în esență, ca o ucenicie pentru rolul pe care mama și fiul urmau să îl joace, eventual, la curtea imperială.
Titlul de Valide Sultan
Dacă fiul ieșea învingător din disputa pentru succesiune, care izbucnea de obicei imediat după moartea tatălui, mama sa primea titlul de „Valide Sultan” și prelua conducerea haremului noului conducător. Regula era una fermă: succesorul nu avea voie să păstreze vreo femeie din haremul tatălui său — haremul propriu trebuia populat exclusiv cu femei noi.
Soarta rivalelor înfrânte
Pentru mamele ai căror fii pierdeau lupta pentru tron, existau, în cel mai bun caz, exilul la Palatul Vechi din Istanbul, ridicat de Mehmed al II-lea imediat după cucerirea Constantinopolului. Poreclit ulterior „Palatul Lacrimilor”, acesta devenea locul unde își petreceau restul vieții.
Existau însă și excepții notabile. Mahidevran, una dintre concubinele preferate ale sultanului Suleyman Magnificul, a fost exilată la Bursa, fosta capitală otomană, după executarea fiului ei, prințul Mustafa, și a nepotului acesteia. Alegerea Bursei, nu a Istanbulului, se explica prin obiceiul mai vechi, din epoca în care Edirne era centrul imperiului, ca văduvele căzute în dizgrație să se retragă acolo.
Ani la rând, Mahidevran a trăit în sărăcie, obligată să își vândă bijuteriile pentru a supraviețui, îngrijind mormântul fiului ei. Situația i s-a schimbat radical abia după ce un alt fiu al lui Soliman, Selim al II-lea, a devenit sultan: a primit bani, o locuință și datoriile i-au fost achitate integral.
Destinul celorlalte femei din harem
Femeile care nu năşteau fii, ci doar fiice, aveau de regulă două variante: fie se mutau la familia soțului fiicei, fie rămâneau la Palatul Vechi, unde traiul era mai modest, dar nu lipsit de resurse.
Pentru restul femeilor din harem, vârsta era criteriul care le decidea soarta. Cele mai în vârstă rămâneau, de obicei, la Palatul Vechi. Cele tinere puteau fi măritate de noul sultan — o practică pe deplin acceptată la curte, considerată chiar o onoare pentru bărbatul care primea o soție din haremul imperial.
Momentul căsătoriei depindea, la rândul lui, de statutul lor dinainte: cât timp trăia sultanul, erau măritate femeile pe care acesta nu le găsea atrăgătoare, în timp ce după moartea lui li se găseau soți celor considerate încă „potrivite”. Unele tinere alegeau, în schimb, să rămână ca slujitoare la Palatul Topkapî, dacă se dovedeau supuse și își doreau acest lucru.
În ultimul secol de existență al imperiului, odată cu reformele de liberalizare, femeile din harem au primit în cele din urmă libertatea de a se întoarce în casa părintească și de a-și construi o viață independentă.