La 12 decembrie 416 d.Hr., la Ravenna — capitala de atunci a Imperiului Roman de Apus — împăratul Honorius a semnat un decret care interzicea bărbaților să poarte „bucle lungi” în orașul sacru al Romei și în regiunile învecinate.
Același decret interzicea și purtarea hainelor din blană de animale, chiar și pentru sclavi. Cei liberi care încălcau legea erau aduși în fața justiției, iar sclavii nesupuși puteau fi condamnați la muncă silnică.
Timp de secole, istoricii au tratat acest decret ca pe o simplă chestiune de reglementare a aspectului fizic sau de igienă publică. Un studiu recent, publicat în jurnalul Pyrenae de arheologul specializat în istorie romană Javier Arce, propune însă o explicație mult mai profundă.
De ce a apărut legea exact în acel moment
Momentul emiterii decretului este esențial. Cu doar șase ani înainte, în august 410 d.Hr., vizigoții conduși de Alaric jefuiseră Roma — un eveniment care a marcat simbolic declinul Imperiului de Apus, tot mai afectat de presiunea popoarelor pe care romanii le numeau „barbari”: goți, vizigoți, franci, vandali, popoare descrise tradițional ca purtând părul lung și îmbrăcăminte din blană.
Pentru aceste popoare, părul lung nu era o simplă alegere estetică. Era un simbol al statutului social înalt, al autorității și al puterii politice, rezervat familiei regale, aristocrației și comandanților militari.
Nu barbarii erau problema, ci romanii care îi imitau
La prima vedere, decretul lui Honorius pare îndreptat împotriva străinilor cu păr lung. Dar, așa cum observă profesorul Arce, dacă acesta ar fi fost adevăratul scop, ar fi însemnat că exista o populație „barbară” suficient de numeroasă și vizibilă în Roma încât înfățișarea ei să devină o problemă reală pentru oraș — lucru puțin probabil.
Explicația propusă de Arce este alta: romanii înșiși începuseră să adopte coafurile și îmbrăcămintea popoarelor considerate barbare. Iar atracția acestei mode venea tocmai din asocierea părului lung cu prestigiul aristocratic al acelor popoare.
Într-un context marcat de umilința recentă a jefuirii Romei, un roman care umbla pe străzi cu părul lung și haine din blană nu mai transmitea doar o alegere vestimentară îndrăzneață. Imaginea evoca direct pe cei care umiliseră Roma — și putea sugera admirație pentru succesele lor militare, pentru statutul lor de elită sau pentru influența tot mai mare pe care o câștigau în interiorul imperiului.
Un decret menit să apere identitatea romană
Potrivit lui Arce, coafurile și hainele de inspirație germanică deveniseră, la un moment dat, atât de populare printre romani încât au provocat o reacție directă din partea autorităților. Prin decretul său, împăratul Honorius a încercat să oprească acest proces de „germanizare” culturală și să restabilească tradițiile pe care se baza ordinea imperială.
Autoritățile romane priviseră dintotdeauna înfățișarea cetățenilor ca pe un instrument de control social — un mod de a identifica rapid cărei categorii sociale îi aparținea o persoană și cine ar putea reprezenta o amenințare.
Interesant este că, în aceeași perioadă, filosoful neoplatonic Sinesius din Cirene scrisese eseul Elogiul chelirii, în care descria bărbații cheli drept mai sănătoși, mai înțelepți și mai demni de încredere, spre deosebire de cei cu păr lung, prezentați ca superficiali și nesiguri. Potrivit lui Arce, acest text ar fi putut contribui indirect la crearea climatului cultural care a dus la decretul lui Honorius.
