Insula Nazino trebuia să devină o comunitate înfloritoare în noul plan al lui Stalin pentru Uniunea Sovietică, dar înfometarea a pus stăpânire pe oameni în câteva săptămâni.
În vara anului 1933, mii de cetățeni din Uniunea Sovietică au fost arestați de poliție și trimiși să locuiască pe o insulă mică și mlăștinoasă de pe râul Obi, Siberia. Autoritățile se așteptau să cultive pământul și să dezvolte comunități.
Primii 3.000 de oameni au ajuns pe insula Nazino în mai. A fost un gulag deghizat într-o „așezare specială”. Nu aveau unelte, mâncare sau adăpost, iar condițiile s-au deteriorat rapid din cauza zăpezii, gerului și vânturilor reci.
Gardienii patrulau în apele înghețate împușcând pe oricine încerca să fugă. La fiecare patru sau cinci zile, oamenii primeau făina de secară pentru a mânca – aproximativ 300 de grame pentru fiecare persoană.
Locuitorii amestecau făina cu apă și o mâncau. Unii au mâncat făina așa cum era, sufocându-se accidental.
„Oamenii au început să moară”, scria un informator comunist într-un raport care purta ștampila „top secret” cu destinația Moscova. „Au murit în timp ce dormeau aproape de focuri și din cauza frigului și a epuizării”.
„Se murea pe capete. Oamenii se ucideau reciproc”, a declarat un martor ocular. Pe insulă era un paznic pe nume Kostia Venikov. El s-a îndrăgostit de o fată care fusese trimisă acolo și o curta. Într-o zi, a trebuit să plece o vreme și le-a transmis colegilor să o protejeze, dar, din păcate, oamenii au ucis fata pentru mâncare.
Dintre cei 6.700 de prizonieri aduși, 4.000 au fost declarați morți sau dispăruți
Deportarea a fost o greșeală teribilă, iar evenimentele de pe această insulă au fost ascunse fața de public. Abia în 1988, când guvernul sovietic a adoptat o nouă politică de deschidere și transparență, au ieși la lumină elementele tulburătoare ale „afacerii Nazino”.
