Insula Ada Kaleh a dispărut sub apele Dunării în urmă cu 50 de ani și nu a mai apărut niciodată. Cu toate acestea, este încă afișată pe Google Maps, iar amintirea sa este încă vie printre oamenii în vârstă.
Ada Kaleh era situată la nord-vest de locul unde se întâlnesc granițele României, Bulgariei și Serbiei. Avea o lungime de 1,7 kilometri și o lățime de 500 de metri, fiind acoperită în principal cu pietriș și nisip. Deși la prima vedere nu ar părea, Ada Kaleh a cunoscut multe evenimente istorice importante.
Loc de bătălie între turci și austrieci
A fost menționată pentru prima dată de către cavalerii teutoni în 1430, fiind numită Saan. Insula a avut în istorie mai multe denumiri, însă în epoca modernă a rămas sub numele de Ada Kaleh, care înseamnă „cetatea de pe insulă”.
Chiar a existat o cetate pe insulă. Habsburgii au construit-o în stil Vauban, adică în formă de stea, cu numeroase portițe și posturi de artilerie. Trebuia să apere Dunărea de otomani, dar nu a funcționat, iar turcii au cucerit insula și cetatea de mai multe ori. În 1791, în urma unui tratat dintre cele două imperii, insula a ajuns sub stăpânire otomană.
O sută de ani mai târziu, insula s-a aflat într-o situație ciudată; în timpul Tratatului de pace de la Berlin, existența sa a fost uitată și mica bucată de pământ a intrat într-un vid legislativ. Conform tratatului, insula aparținea aparent Austro-Ungariei, dar stăpânirea de facto asupra acesteia era încă exercitată de otomani, deoarece se afla în proprietatea personală a sultanului, care a numit un administrator și un judecător pe insulă.
La 3 septembrie 1916, în timpul Primului Război Mondial, soldații Regimentului 17 Mehedinți au intrat pe insulă, localnicii neopunând rezistență. Câțiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Versailles din 1919, Turcia a recunoscut suveranitatea României asupra insulei Ada Kaleh.
Soarta insulei decisă de autoritățile comuniste
Alte evenimente cruciale pentru insulă au avut loc după Al Doilea Război Mondial. România a devenit o țară comunistă și o mare grijă a autorităților erau oamenii care încercau să emigreze traversând Dunărea. Prin urmare, accesul pe insulă a fost sever restricționat, iar populația locală a fost lovită de sărăcie. Pentru a salva situația, dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej a construit o mică fabrică de țigarete pe insulă, însă a fost închisă după câțiva ani.
Sfârșitul insulei și a comunității de aproximativ 600 de turci nu a venit din cauza războaielor sau a sărăciei, ci pentru că România și Iugoslavia au decis să construiască mega-centrala electrică de la Porțile de Fier. Din această cauză, insula a fost inundată în 1970 și a dispărut pentru totdeauna sub apele Dunării.
Multe dintre clădirile de pe insulă au fost demolate înainte de inundare și s-a încercat refacerea comunității de turci pe insula Șimian, aflată în apropiere, dar proiectul a fost abandonat deoarece oamenii au preferat să se mute în alte zone ale țării sau să plece în Turcia.