Falxul este cuvântul latin pentru seceră, dar mai târziu a fost folosit pentru a desemna orice fel de obiect care avea o lama curbată și care erau ascuțit pe interior, precum o coasă.
Atât varianta mică, cât și varianta pentru două mâini au provocat teroare printre romani în timpul primei invazii din anii 101-102, dacii dominând luptele.
La invazia din 105-106, romanii au modificat căștile soldaților, care au fost întărite cu o bandă metalică pentru a da o șansă mai mare de supraviețuire împotriva falxului.
Deoarece lama era ascuțită doar pe interior, atacul cu un falx era devastator. La momentul războaielor dacice cercetătorii au estimat că doar 10% din războinicii iberici și galici aveau săbii performante, de obicei nobilii.
În schimb, dacii dispuneau de resurse bogate de fier și erau pricepuți în metalurgie. De aceea mulți daci aveau astfel de săbii, reducând din avantajul soldaților romani.
Romanii a descris rănile mari pe care le provocau falxurile, iar experiențele au arătat cum cu o singură lovitură falxul putea tăia armura unui soldat.
Aceste experiențe au arătat, de asemenea, că falxul era foarte eficient atunci când lovea capul, umărul, piciorul și mai ales brațul drept.
Un legionar roman care își pierdea brațul drept în urma tăierii cu un falx era un handicap serios.
După războaiele daco-romane, Traian a ordonat modificarea armurii pentru toți soldații, pentru a evita pierderile în conflicte cu alte popoare care foloseau dispozitive asemănătoare.