Numeroase icoane din Europa au plâns sau au sângerat si ne intrebam de ce plang icoanele. Probabil, cazul cel mai renumit este cel din 1953, în care o statuie mică a Sfintei Maria a început să plângă abundent.
Oamenii de știință chiar au luat mostre de lacrimi şi au anunţat că acestea nu se pot diferenţia de lacrimile umane. Biserica Catolică a anunțat miracolul şi, astăzi, statuia este adăpostită într-un altar special construit pentru ea şi primeşte credincioşi în fiecare an.
Un alt caz celebru este cel al unei statuii mici din ipsos, a Maicii Domnului, care sângera abundent, din obraz. Un episcop, iniţial, a fost sceptic cu privire la aceasta, dar când a fost martor la sângerare, a rămas uimit. În 1971, în Italia, o icoană a Maicii Domnului a început, de asemenea, să sângereze! Poliția a blocat accesul şi atunci când au deschis-o, a doua zi, s-a constatat că sângera în continuare şi că sângele era sânge uman! Mulți au crezut că e vorba de miracole și enigme religioase. Lumea crede că Fecioara Maria a plâns din anumite motive. Faptul că oamenii venereaza statuile plângând dovedeşte că ei cred că aceasta este o mare minune.
Oamenii de ştiinţă a încercat mereu să rezolve acest mister care este, probabil, unul dintre cele mai năucitoare fenomene. Dar numai un om de ştiinţă, dr. Luigi Garlaschelli, a fost în măsură să dea un răspuns foarte bine justificat: este nevoie de o statuie goală în interior, dintr-un material poros, cum ar fi ipsos sau ceramică, lustruită sau vopsită, cu acoperire impermeabilă. În cazul în care statuia este apoi umplută cu un lichid, materialul poros îl va absorbi, dar lacul îl va opri să curgă afară. Lacul de la suprafață va fi zgâriat în jurul ochilor, pe unde picăturile se vor scurge. Acest truc s-a dovedit a fi foarte satisfăcător și derutant pentru privitori. Se crede că aceasta este, probabil, una dintre explicaţiile logice, pâna în prezent, și multi oameni cred în această teorie. S-a demonstrat că e un lucru real.
Adoratorii Maicii Domnului cred în miracole, iar explicația dată anterior funcţionează doar pentru statui. Deci, într-adevãr, Maica Domnului plânge şi sângerează? Sau este doar o farsă? Adevărul așteaptă să fie dezvăluit. In Romania, foarte multe icoane au lăcrimat: la mănăstirea Hadâmbu au lăcrimat cu mir, la Iași, la Dălhăuți etc.
Autorul cartii „Realismul Stiintific si Religios ”, Dr.ing.Ioan Micu spune: „intr-adevar, am facut un studiu cu privire la aparitia lacrimilor pe unele icoane si iata cum am procedat: am angajat un pictor renumit in zona, A. Goja fie-i tarina usoara, care a pictat doua icoane cu Maica Sfanta si cu pruncul Isus. La prima icoana, în acuarela, a amestecat praf de sticla si a facut cu pensula o retea de striatiuni superficiale si imperceptibile, toate convergand spre ochiul drept, la vedere. Cea de a doua icoana a pictat-o normal, dar identica la aspect cu prima, fara sa aseze vopseaua sub forma unor mici canale superficiale. Concomitent cu picturile, un iscusit pictor de icoane pe sticla din Chiuzbaia, a pictat cateva iconite.
De Sf. Marie Mare, in 15 August, lume multa si caldura mare la biserica din deal. Picturile si iconitele pe sticla au fost asezate pe pereti, in biserica, fara sa stie nimeni in afara de mine ce urmaream. Dupa inceperea slujbei, cand temperatura in biserica a ajuns la 37 de grade si umiditatea a depasit 90%, pictura striata a inceput sa scape “lacrimi” pe care le-am observat numai eu pentru ca nimeni nu stia de experiment. Dupa terminarea slujbei am constatat ca cealalta pictura si iconitele pe sticla s-au umezit dar nu au “plans”.
Concluzia mea a fost ca, in anumite conditii de umiditate si temperatura, condensul care se depune pe anumite materiale “curge” si se aduna sub forma unor “lacrimi”. Picaturile respective au caracteristicile “lacrimilor” deoarece condensul este format din umiditatea existenta in respiratie si in transpiratia multimii.
Dupa alte doua saptamani am repetat experimentul cu pictura fixata într-o ramă metalica cu rol de racitor, de aspectul unei “semicarcase” din care ieseau doar chipurile Maicii Sfinte si a Pruncului Isus. “Racitorul” favorizand condensarea umiditatii din biserica, a favorizat aparitia unor “lacrimi” mai mari si mai dese.” Eu nu cred în aceste icoane dintr-un singur motiv: nu le văd rostul. De fapt, mi-e indiferent dacă curg lacrimi sau nu, dintr-o icoană. Nu știu de ce creștinii au mereu nevoie de dovezi materiale a legăturii cu Divinitatea.
Dacă un creștin cunoaște ce are de făcut și trăiește conform normelor, de ce are nevoie de moaște și altele? Chiar nu contează ce are un om în suflet și ce fapte face? Contează mai mult, în ochii lui Dumnezeu, că ai atins niște moaște, dar trăiești încălcând continuu poruncile Domnului (de exemplu, calci în picioare pe ceilalți credincioși, ca să fii tu primul la moaște; așa e pe lumea cealaltă, tot cu forța mușchilor și cu nesimțire ajungi în primele rânduri? eu nu cred). Probabil, nu sunt destul de ”credincios”.
surse: descopera.org, mistere7.blogspot.com
.