Nu este un secret faptul că acest animal, călugărița (denumită științific Mantodea), își mănâncă partenerul după împerechere. Cu toate acestea, puțini oameni se gândesc la adevăratele motive ale unui astfel de comportament.
De obicei, călugărița femelă este mult mai mare decât masculul, dar acesta din urmă poate zbura. De asemenea, masculii trăiesc mult mai puțin decât femelele, mai exact câteva luni.
În aceste câteva luni nu trebuie decât să crească, să câștige forță și să găsească o femelă pentru împerechere.
Un studiu din 2016 sugerează că femela nu dorește tot timpul să își mănânce partenerul. Masculii sunt mai mici și mai agili decât femelele, astfel încât pot evita soarta de a fi mâncați, însă aceștia se oferă de bună voie ca hrană pentru femelă.
Pentru o femelă, un mascul este un aliment ideal, având setul potrivit de nutrienți care îi va oferi energie, astfel încât să poată da urmași puternici și sănătoși.
Cercetătorii cred că sacrificarea de bună voie a masculilor este o bună strategie pentru supraviețuirea propriilor gene.
Într-o populație densă, atunci când hrana este puțină și când concurența pentru transferul de gene este mare, de obicei, masculii se oferă a fi mâncați după prima împerechere, pentru ca altcineva să nu profite de această ocazie.
În viața sălbatică sunt făcute multe sacrificii pentru răspândirea genelor. Așadar, în lumea călugărițelor, a mânca un mascul nu este un exemplu al cruzimii, ci un exemplu de sacrificiu nobil din partea partenerului care contribuie la nemurirea genelor sale.