Situațiile de urgență din Al Doilea Război Mondial au necesitat deseori măsuri extreme. După atacul japonez de la Pearl Harbor, Insulele Hawaii au fost plasate sub lege marțială.
A fost o experiență fără precedent pentru cetățenii americani din acest teritoriu. Locuitorii considerați periculoși (mai ales cei de origine japoneză) au fost arestați și trimiși în lagăre.
În așteptarea unei posibile invazii japoneze, populația a început să depoziteze obiecte de valoare și bani. La vremea aceea, circa 200 de milioane de dolari circulau în acest stat.
Dacă japonezii învingeau și ocupau insulele, s-ar fi putut ca aceștia să confiste banii și să-i folosească oriunde în lume. Ar fi fost o ironie supremă ca SUA să finanțeze războiul Japoniei.
Realizând pericolul situației, guvernatorul militar Delos Carleton Emmons, a emis un ordin la 10 ianuarie 1942 pentru a strânge toți banii de hârtie din Hawaii. Populației i-a fost permis să păstreze numai 200 de dolari de persoană.
O altă idee a fost de a denomina dolarii din Hawaii, astfel încât să-i fie ușor guvernului să declare banii fără valoare în cazul în care japonezii îi vor confisca.
Cum s-a ajuns la arderea banilor?
S-a pus problema ce să se facă cu cele 200 de milioane confiscate de autorități. Ar fi putut fi transportați înapoi pe continent, dar armata nu a găsit soluții logistice pentru transportul încărcăturii voluminoase pe mare. Ei au stabilit că cea mai bună opțiune este să ardă totul.
Banii au fost trimiși la un crematoriu local unde a început arderea. O plasă fină a fost pusă deasupra coșurilor de fum pentru a captura resturile nearse plutitoare, asigurând distrugerea completă.