Când Mark Hughes, fost antrenor al echipei Manchester United și selecționer al Țării Galilor, și-a pierdut fiul de 38 de ani, o anchetă oficială a stabilit că moartea s-a produs din cauza sindromului morții subite la adulți. Tânărul părea perfect sănătos. Nu avea nicio boală cunoscută. Pentru o familie, o asemenea combinație este aproape imposibil de acceptat: cum poate cineva să moară din cauza inimii, dacă nici măcar o autopsie nu găsește nimic în neregulă cu ea?
Răspunsul pornește de la ceva ce se uită ușor: inima nu este doar o pompă, ci și un organ electric.
Inima, un sistem electric
Fiecare bătaie a inimii începe cu un semnal care se propagă printr-o secvență precisă, indicând fiecărei camere a inimii când trebuie să se contracte. Când acest sistem electric devine instabil, poate apărea un ritm anormal, adică o aritmie. Unele aritmii sunt inofensive. Altele pot declanșa fibrilația ventriculară, situația în care inima nu mai reușește să pompeze sânge în mod eficient. Fără resuscitare cardiopulmonară și defibrilare, un stop cardiac poate deveni fatal în doar câteva minute.
Există și o confuzie legată chiar de denumire. Presa folosește adesea termenul „sindromul morții subite la adulți”, însă în cardiologie termenul preferat este „sindromul morții subite aritmice” (SADS, după inițialele din limba engleză), pentru că descrie exact ce suspectează medicii că s-a întâmplat: un ritm cardiac anormal și fatal, fără o cauză fizică sau medicamentoasă evidentă.
Nu este același lucru cu infarctul
Este important să se facă distincția între stopul cardiac și infarct. Infarctul apare atunci când fluxul de sânge către mușchiul inimii este întrerupt, de obicei din cauza blocării unei artere. Stopul cardiac, în schimb, apare atunci când inima încetează brusc să mai pompeze sânge în mod eficient, indiferent dacă arterele sunt sau nu blocate.
Tocmai de aceea, sindromul este atât de greu de diagnosticat: o disfuncție electrică nu lasă neapărat urme vizibile pe inimă. La autopsie, organul poate părea complet normal, deși în urmă cu puțin timp a suferit o aritmie fatală.
Bolile ascunse din spatele sindromului
O parte dintre cazuri sunt legate de boli ereditare, precum sindromul de QT lung, sindromul Brugada sau tahicardia ventriculară polimorfă catecolaminergică. Analizele genetice pot ajuta la identificarea variantelor asociate acestor afecțiuni, iar acest lucru contează cu atât mai mult cu cât poate scoate la iveală un risc moștenit și în rândul rudelor persoanei decedate.
Unii pacienți nu resimt niciun simptom înainte de stopul cardiac. Alții au avut leșinuri inexplicabile, mai ales în timpul efortului fizic, palpitații sau amețeli, potrivit cardiologului David Gaze de la University of Westminster.
Ce se întâmplă cu familia
O moarte subită și inexplicabilă la o vârstă tânără poate fi, la rândul ei, un semnal de boală cardiacă ereditară. De aceea, rudele apropiate pot fi îndrumate către un consult cardiologic, care poate include ecocardiogramă, test de efort, monitorizarea ritmului cardiac și, în anumite situații, teste genetice.
Atunci când se identifică o boală ereditară, tratamentul depinde de afecțiune și de riscul fiecărei persoane în parte. Poate include medicamente, recomandări legate de efortul fizic și, în cazurile cu risc ridicat, implantarea unui defibrilator.
Sindromul morții subite aritmice nu înseamnă, așadar, doar „nu s-a găsit nicio cauză”. El arată, mai degrabă, limitele unei autopsii clasice în fața unor boli capabile să afecteze sistemul electric al inimii fără să îi schimbe structura. Investigațiile genetice și evaluarea rudelor pot însă scoate la lumină acest risc ascuns și, în unele cazuri, pot chiar salva vieți.