Timp de multe secole, construcția de nave s-a realizat din lemn și ulterior, odată cu dezvoltarea industrială, din materiale mai rezistente, precum oțelul.
Problema este că oțelul a fost întotdeauna un material relativ scump și nu este mereu disponibil, ceea ce a devenit o problemă majoră în perioadele de război.
Dintre toate alternativele găsite pentru a-l înlocui, poate cea mai bizară dintre ele a fost folosirea betonului armat care, deși sună puțin ciudat în zilele noastre, a fost foarte important pentru SUA în al Doilea Război Mondial.
Cu mult înainte de războaie, în 1848, Joseph-Louis Lambot, inventatorul betonului armat, fabricase deja cu succes o barcă mică din acest material.
Dar, așa cum se bănuia, betonul nu era materialul perfect pentru construirea navelor. Problema de bază a navelor de beton este că au nevoie de o cocă foarte groasă pentru a fi la fel de dură ca o navă de oțel.
Acest lucru a făcut nava foarte grea și, în consecință, a consumat mai mult combustibil pentru a se deplasa.
În plus, dacă coca s-ar fi rupt, s-ar scufunda rapid din cauza greutății. Marinarii din Primul Război Mondial obișnuiau să le numească „pietre funerare plutitoare” și nu le plăcea ideea de a folosi astfel de nave.
O nouă criză de oțel a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și s-au construit alte 24 de nave din beton de către guvernul american. Datorită inovațiilor în amestecuri de ciment și alte materiale, a doua flotă a fost mult mai rezistentă decât cea anterioară.
Navele au jucat un rol important în timpul războiului, unde erau folosite pentru transportul combustibilului și al muniției.
Când războiul s-a încheiat, oțelul a fost din nou disponibil pe piață și navele de oțel au revenit în producție.