Cum se distrau tinerii in Bucureștiul anilor ’90

de Catalin Nicolae

vice 1
Ca bucureștean, în primii 10 ani de după Revoluție, aveai mult mai puține opțiuni decât acum. Nu prea erau baruri frumoase, încă nu se construiseră mallurile, iar banii erau puțini, spre deloc. Când îi aveai, ieșeai din casă si ii cheltuiai pe bautura si prostii. Și poate, în cazuri excepționale, îți luai și ceva de la „împinge-tava”. Prin cartiere bântuiau găștile și haitele de maidanezi. Străzile erau pline de Dacii care făceau slalom printre gropi.

Centrul Vechi era în paragină, dar avea farmecul lui

 

vice2

Când îmi venea câte un prieten prin oraș, îl luam noaptea într-un tur al Centrului Vechi. Era înainte ca locul să se umple de pub-uri și de șaormerii. De fapt, erau câteva cluburi și bărulețe, în rest era pustiu. Ca să-ți faci o idee despre cât de pustiu era, îți zic doar că rar de tot întâlneai pe acolo vreun grup de tineri, în drum spre vreun local.

În rest, dacă era vară, cei mai mulți oameni din Centrul Vechi erau cei care locuiau prin zonă, așezați pe trepte, la o vorbă. A, da, și era plin de câini vagabonzi în zonă, cu care trebuia, uneori, să te bați.

Ziceam că aveam un traseu, prin zonă. Cuprindea Hanul lui Manuc, biserica Stavropoleos, strada Covaci, unde a fost cârciuma lui Iordache și unde, cică, s-ar fi inventat micii, și Curtea Sticlarilor, unde încă mai erau ateliere și puteai să îi vezi pe meșteri cum suflă în sticla topită.

Fiind mai tânăr, eram și mai naiv, ca să nu zic altfel. Mă plângeam tot timpul, că uite cum arată Centrul Vechi. Că tot potențialul zace nefolosit. Astăzi, de fiecare dată când mai ajung prin zonă și văd cum s-a transformat într-un fel de Costinești, am atacuri de nostalgie.

Trebuia să știi cum să te bați cu câinii și cum să nu ți-o iei de la băietii de cartier

Când ieșeai din centru, dădeai peste chestii și mai interesante. În primul rând, câinii. Oamenii se plâng azi că nu pot dormi noaptea de la schelălăituri, dar pe atunci era o problemă mare. Învățasem să ne batem cu maidanezii. Șmecheria era să alergi tu după câte unul, să îl lovești, dar să fii și iute pe picioare și să te întorci la timp, să nu te muște ăia care alergau după tine.

Și mai neplacut era cu găștile de cartier. Pe vremea aceea, muzica de cartier era la moda (B.U.G. Mafia si La Familia)

Găștile de cartier funcționau de multe ori după principiul, „De ce n-ai, mă, bască?”. Sau, „De ce te-ai dat, mă, șmecher?”. S-a întâmplat sa-mi iau bataie, doar pentru că mersesem într-un loc, cu niște prieteni, să luăm de acasă niște fete.

Mergea și sexul oral, direct la masă

Pentru agățat ieșeam prin Centrul Vechi, în Club A, Hard ‘n’ Heavy și, mai târziu, când acesta a devenit prea fițos, și s-a rebranduit în Backstage, mergeam in Fire. Aici era o bețivăneală generală, cu bere ieftină, fum de-l tăiai cu cuțitul, toalete pline de vomă și muzică acceptabilă.

În Hanul cu Tei, un subsol insalubru cu miros de mucegai în care puteai să te îndopi cu slană și ceapă, pe care ți-o serveau pe niște tocătoare de lemn, puteai să faci cam ce vrei, fără sa iti zica cineva ceva. Știu seri în care s-a lăsat pe acolo cu sex oral, pe la o masă mai ferită. Comentariul barmaniței, când a văzut, a fost ceva de genul, „Auzi, toți o facem, dar fă-o și tu acasă”.

Cel mai frumos bar era Lăptăria (cea de la TNB)

vice 3

Lăptăria avea propriul cerșetor – Pandele – care își făcea veacul pe treptele de la TNB. Din când în când, se băga în seamă cu puștanii, cu care era gata să împartă vodca ieftină pe care o avea. Ca să urci în bar luai liftul. Te ducea fie o tanti care broda toată ziua, fie nea’ Nelu, care știa să cânte la muzicuță și mai era chemat, din când în când, pe scenă.

Cam în fiecare duminică, în Lăptărie, era concert Johnny Răducanu & Friends. Johnny era bun pe scenă, dar adevăratul spectacol îl dădea atunci când avea chef, la masa lui, unde primea tineri și începea povești interminabile, în timp ce flirta cu fetele. Dacă e ceva care chiar îmi lipsește din Bucureștiul de atunci, asta e: sa stau duminica seara, în Lăptărie, la o bere, cu Johnny.

Se consuma alcool mult, prost, dar diversificat
Băutura de bază era berea, cât mai ieftină și cât mai multă. „La scriitori”, o terasă din spatele Muzeului Literaturii, beam Gambrinus din niște halbe ciobite. În restul barurilor, era pe bază de ieftin, defuncta Hopfen Koening fiind la loc de cinste. La fel și berea neagră la halbă (Ciuc sau Silva, nu mai țin minte).

Erau și locatii mai tari. În MASH, o bodegă din tablă construită în jurul unui semafor, undeva pe bulevardul Ferdinand, la fiecare bere băgam o tequila ieftină, iar în Club A aveau o ofertă la gin și vodcă tonică.

Piatra de încercare era, însă, în Blues Café, care pe vremea aia era mult mai mic, 3-4 mese înăuntru și vreo două afară. În Blues aveau Lacrima lui Ovidiu, vinul acela licoros și dulce. De fiecare dată când mergeam acolo ceream un pahar și câteva cuburi de gheață.

Primul pahar mi se părea grețos din cauza dulceții, al doilea era ceva mai suportabil, la al treilea mi se deschidea deja ficatul. Până când mă hotăram să o tai, beam ceva mai mult de o sticlă.

Dincolo de asta, era băutul, mult mai haotic, de la chefuri, care nu diferea cu ceea ce se întâmplă azi: un amestec de tării, vinuri de casă, ieftinăciuni de la supermarket și ce ne mai cădea la mână.

Puteai să bei și să fumezi ca spartul, fără să-ți ceară careva buletinul

vice 4
Niciodată, nici măcar la 15 ani, nu mi-a cerut cineva buletinul când am cumpărat alcool, iar cu țigările chiar eram încurajați să băgăm cât încape. Prin baruri și terase umblau fete de la diferite companii care îți dădeau un pachet întreg, în schimbul pachetului tău.

Au fost luni bune în care nu a trebuit să cumpărăm țigări. Ne împrietenisem cu fetele de la LM, care aveau cam același circuit al barurilor ca și noi, așa că ne întâlneam de 2-3 ori în fiecare seară și, de fiecare dată, ne făceam cu câte un pachet.

Lumea lua droguri foarte rar. Nu mi-e clar dacă eram mai cuminței sau era doar chestia că nu prea aveai de unde să faci rost de marfă. Cine făcea asemenea lucruri, băga Ketamină cu tărie. Îți făcea creierul varză.

Am avut un prieten care, după un tratament cu asa ceva, a umblat toată noaptea prin fața blocului, strigând la taică-su să-i arunce cureaua, ca să poată lua liftul. Altul, după porția de pastile și tărie, s-a pus să se culce și a avut o viziune cu Kurt Cobain, cântând la el în cameră.

Dacă voiam să agățăm pe net, o făceam în orb

vice 5

Internetul era în perioada aceea pe la începuturi. Adresele de mail erau de multe ori chestii fanteziste, care nu aveau nicio legătură cu numele omului, iar, când se comunicau, „@” era „coadă de maimuță”.

Chiar dacă oferta nu era la fel de variată ca acum, stateam online destul de mult. Normal, în majoritatea timpului pentru agățat și distractie. Pentru prieteni și cunoscuți aveai messengerul de la yahoo sau de la hotmail, dar distractia mare era pe mirc.

Acesta era un program special pentru chat, pe care ți-l instalai pe computer și care îți dădea acces la mii de canale unde erau zeci de mii de utilizatori.

Bineînțeles că habar n-aveai cine se ascundea în spatele câte unui nickname, putea fi oricine și orice, de oriunde. Nu era ca acum, pe facebook, când arunci o privire pe profil, poze și lista de prieteni.

După ce vreun nume îți atrăgea atenția și te băgai în seamă urma, invariabil, întrebarea „asl?”. Adică: – age/sex/location. Dar nici asta nu-ți garanta că persoana de la celălalt capăt este cine spune că este.
Citeste continuarea pe VICE

Daca ti-a placut articolul, urmareste ATLAS GEOGRAFIC pe FACEBOOK

Îți place articolul? Distribuie-l prietenilor tăi!