Casanova – legenda unui cuceritor

Distribuie articolul

cassanova2
Portretul lui Casanova

Nascut la 2 aprilie 1725 la Venetia din doi parinti comedianti, Gaetano Casanova si Zanettra Farussi, tanarul Giacomo a fost lasat singur pentru a fi crescut de bunica sa. Copil fragil, dar talentat, foarte curios si dornic de cunoastere, el trebuia sa ia calea preotiei. Primeste tonsura (ceremonia tunderii parului din crestetul capului la consacrarea unui cleric catolic) la 15 ani. Vocatia n-avea insa sa dureze prea mult, dar in numele ei a plecat la Roma in 1743. De acolo, porneste intr-o calatorie indelungata: Milano, Berlin, Viena, Geneva, Praga, Bruxelles, Amsterdam, Paris, Madrid, Sankt-Petersburg, Varsovia, Riga, Londra etc. 

Pasiunea pentru calatorii pune stapanire pe acest om a carui instabilitate este cronica. Devine asfel omul mereu in miscare intr-un secol cosmopolit. Dar totusi, aventurier cum era, preferand viata pe drumuri in detrimentul unei vieti de munca, Casanova trebuia totusi sa supravietuiasca prin locurile pe unde mergea. Si a reusit sa faca asta intr-un mod genial. 

A fost, pe rand si cu succes, un aventurier al finantelor, bancher, curtezan aristocrat, spion, jucator, dar si savant, jurnalist, unul dintre cei mai buni observatori ai epocii sale, un om al literelor.

Aceasta reputatie l-a facut celebru. Persoana curiosa si foarte sociabila, compania lui era cautata chiar si de catre suverani. S-a intretinut cu Maria Tereza, cu Iosif al II-lea, Frederic cel Mare, regele Poloniei, Ecaterina a II-a a Rusiei si cu personaje importante de la curtea franceza. Dar aceste legaturi imporante nu l-au scutit de cateva „sejururi” prin inchisori, atunci cand protectorii il paraseau, companionii de joc il acuzau, creditorii il denuntau sau sotii furiosi il urmareau.

Casanova este cunoscut publicului datorita usurintei cu care cucerea femeile. Casanova scrie în jurnalul său despre 122 de femei care i-au cedat, păstrând discreţie cu privire la numele lor, dar clasificându-le într-un mod pe care l-ar invidia chiar şi un specialist. Deşi legenda vorbeşte de un număr mult mai mare de femei care i-au cedat, se pare că lucrurile nu au stat chiar aşa.

Eternul calator

Casanova a fost un calator, dar a fost si un fugar, un om atat admirat, cat si suspectat. Era un aventurier cu un port frumos, care impresiona prin alura sa – avea peste 1,90 m inaltime, ceva rar in epoca respectiva, prin vesmintele sale, prin maniere. In acelasi timp era si un escroc care exploata, pana la un anumit punct, credulitatea oamenilor, a celor bogati in special. 

Dupa o copilarie saraca, Casanova a vrut sa devina un aventurier libertin foarte stilat. Asta il face atat de fascinant pentru istorici: el incearca permanent sa-si reinventeze identitatea sociala, in pofida societatii care ingradea omul intr-o conditie sociala definitiva. El se joaca cu mastile sociale: creeaza un personaj care atrage atentia si care se autoproclama „cavaler de Seingalt”, isi creeaza origini aristocratice, pentru ca „alfabetul este public si fiecare este stapan de a se servi de el pentru a-si crea un cuvant si sa-l faca propriul nume”. N-a fost singurul care a facut asta intr-un secol in care nici identitatile, nici actele de identitate nu erau cu adevarat fixate.

N-a apartinut unei elite de la inceput, dar o frecventa, traia in mijlocul aristocratilor, in special la Venetia, unde stie sa placa patricienilor pe care ii amuza, ii flateaza si, uneori, ii inseala. 

Devine protejatul unui faimos senator venetian, Bragadin, pe care-l ajuta la un moment dat. Acesta ajunge sa creada ca tanarul Casanova i-a salvat viata si este, poate, steaua sa norocoasa. Bragadin ii daruieste un apartament lui Casanova si ajunge sa-l intretina, si asta intr-un mediu luxos.

Casanova se pliaza pe toate identitatile, este un adevarat cameleon. Avea aceasta capacitate de a putea exercita orice meserie – preot, militar, violonist, bibliotecar, secretar de ambasada, spion, cavaler – si de a-i seduce pe cei care-i puteau fi utili facandu-i sa creada ca face parte din lumea lor. 

Astfel, el face mereu rost de scrisori de recomandare care ii sunt indispensabile cand vrea sa inceapa o noua viata, sa frecventeze o alta elita si sa-si lase, din nou, viata in mainile sortii.

Spre exemplu, prima oara cand merge la Paris, in 1750, a frecventat doar casa unor comedianti italieni, si i-a fost greu sa se integreze in societatea buna neavand cunostiintele necesare. Sapte ani mai tarziu, cand revine in capitala Frantei, vine cu o recomandare de la cardinalul Bernis, pe care-l cunoscuse la Venetia la niste serate libertine, si toate portile Parisului i se deschid, inclusiv cele ale Curtii Regale. Abilitatea lui Casanova de a seduce pe plan social se datoreaza faptului ca stapanea la perfectie arta impresionarii, de a fi in centrul atentiei. In plus, are un mare talent de povestitor. El amuza prin povestirea vietii sale, a calatoriilor si cuceririlor, impresioneaza prin eruditie, prin alura misterioasa. Daca subiectul zilei era criza financiara, cum se intampla la curtea lui Ludovic al XV-lea, Casanova devenea marele specialist in chestiuni economice. Daca un personaj imortant era bolnav, devenea medic. Si tot asa, se adapta imediat oricarei situatii.

De-a lungul anilor, Casanova si-a construit si reputatia de savant. Vorba mai multe limbi (insa nu si germana sau engleza), dintre care franceza – limba elitelor europene – o stapanea la perfectie. Citea extrem de mult si din domenii cat se poate de diverse. Inventivitatea de savant si prestigiul de om al literelor l-au ajutat sa intre in cele mai selecte grupuri intelectuale europene. L-a cunoscut chiar si pe Voltaire. Scrie poeme romane, pamflete, tratate stiintifice, eseuri politice si filosofice.

Cand incepe sa-si scrie memoriile, candva intre 1789 si 1790, Casanova ajunsese un om solitar, uitat, pierzandu-si aproape toti protectorii – morti sau ruinati. Ajunsese un om invins care abia reusise sa obtina, gratie contelui de Waldstein, un post de bibliotecar la Castelul Dux, pierdut in inima padurilor Boemiei. Lumea pe care o cunoscuse se prabusea sub armele Revolutiei Franceze. Incepe sa scrie fiind convins de doctorul sau ca asta este cea mai buna modalitate de a alunga raul melancoliei si de a gasi putina bucurie in sanul unei existente ce n-avea in nimic comun cu fosta sa viata. Casanova scrie in franceza pentru a putea fi citit de elitele Europei si pentru ca iubeste aceasta limba ce-i aduce aminte de cele mai fericite momente ale vietii sale. Prima varianta a manuscrisului e terminata in 1794, dar aceasta a fost refacuta pana la moartea lui Casanova, pe 4 iunie 1798. 

Se spune ca ultimele sale cuvinte ar fi fost „Am trait ca un filosof, mor ca un crestin.” A doua parte a fost cea mai des comentata, insa primele cuvinte sunt cele care conteaza, o marturisire a unui om care si-a trait viata ca filosof, care a fost, deci, un om al epocii sale prin excelenta, dar si un mare ganditor, libertin si aventurier.

sursa: anuntulvideo.ro

Distribuie articolul